Efremia,
am descoperit jocul de badminton pe când eram încă în liceu. Pe atunci, în urmă cu mai bine de 35 de ani, rachetele de badminton erau făcute din lemn și fie erau fabricate la noi, fie erau importate din Asia, dimpreună cu fluturașii care se întrebuințau în acest joc.
Dintr-o enciclopedie pentru copii pe care am citit-o în acea vreme, aflasem că acest joc fusese cumva inventat pentru amuzamentul prinților și a prințeselor de la curțile împăraților chinezi. Ce m-a uimit cel mai mult a fost felul în care se făceau fluturașii. Într-o cireașă coaptă, se înfigeau circular mai multe pene de aceeași lungime, iar apoi cireașa era lăsată la soare să se usuce și, astfel, să țină bine penele. După ce uscarea se încheia, penele erau legate între ele cu ață, probabil într-o formă premergătoare sau asemănătoare cu cea a fluturașilor cu pene care se folosesc și azi.
Se pare că, pentru a putea fi cât mai întinse, corzile rachetei erau făcute la început din fibre vegetale (in, cânepă) și tratate cu ceară, sau cu alți întăritori.
În forma incipientă, jocul consta în a înălța fluturașul și, prin lovire, a-l îndrepta prin aer spre partenerul de joc, iar acela, la rândul său, lovea fluturașul, trimițându-l înapoi. Deoarece este foarte dinamic și solicită mult atât atenția, cât și îndemânarea, acest joc cred că înviora foarte mult momentele de recreere ale celor de la curtea regală chineză.
Nu cunosc cum s-a ajuns la regulile de azi ale badmintonului, însă ele sunt de dată relativ recentă și se vede limpede că sunt concepute concurențial – ca în mai toate sporturile – pe principiul: „Sunt cel mai bun… dar întotdeauna în comparație cu ceilalți”, sau altfel spus: nimeni nu poate să fie „cel mai bun”, decât dacă se compară cu alții, care nu sunt la fel de „buni” ca și el. Nu voi vorbi aici nici de înstrăinarea și însingurarea celui care se ghidează în viață după acest principiu și nici despre cel care, de când lumea, promovează nevăzut această dogmă a dezbinării dintre oameni.
Tind să cred că, în formele vechi ale jocului de badminton, strădania era de a ține cât mai mult fluturașul în aer, lucru care se dovedește a fi mult mai greu de realizat decât a urmări neputințele partenerului de joc și de a te folosi de ele pentru a-l înfrânge și a deveni astfel „cel mai bun”.
Practic, dacă strădania este de a ține fluturașul cât mai mult în „zbor”, în timpul jocului, devii foarte atent la neputințele celui cu care joci și încerci să-l ajuți cu fluturași cât mai bine trimiși, pe care, la rândul său, să ți-i poată trimite înapoi. Astfel el va învăța să lupte pentru ceva ce se săvârșește dimpreună, între copiii lui Dumnezeu. Acest mod de a juca este atât de dificil, încât sunt încredințat că nu va avea niciodată prea mulți adepți. Dar asta nu are însemnătate.
Lucrul de căpătâi pe care îl poate mijloci acest fel de a juca este tocmai gândul adânc care este tăinuit în acest joc… și e sortit celor ce vor să devină împărați sau împărătese care învață să privească Sus.
În tehnica veche prin care se fac rachetele de badminton, este luată o fâșie lungă de lemn – elastic și foarte rezistent – și, fiind îndoită la mijloc, se obține ovalul paletei, urmând ca cele două capete ale fâșiei să se alipească una de alta și să formeze tija care leagă mânerul de partea în care se află corzile. Până azi, acest fel de rachete de lemn pentru badminton pot fi cumpărate la prețuri derizorii.
Dar să vedem puțin ce face omul când joacă badminton: ține racheta în mâna dreaptă sau stângă și o întrebuințează, folosindu-se de impulsul pe care îl dă ca să lovească fluturașul și astfel să îi definească traiectoria. Însă racheta e din lemn și, fiind ținută în mână, se face ca o prelungire a trupului omului, așa încât tot ceea ce se săvârșește cu ea se poate numi: lucru al mâinii. Așadar, avem aici un braț, care se prelungește printr-un lemn ce are la capăt o plasă întinsă, formată din fire încrucișate. Aceste fire orizontale și verticale vor lovi fluturașul pentru a-l înălța și a-l trimite spre partenerul de joc.
Să mai privim o dată fluturașul celor din vechime: o cireașă uscată, în care sunt prinse niște pene. Fructele din pomi ne-au rămas ca o icoană palidă a roadelor Pomului Vieții, de care ne-am despărțit prin ceea ce s-a întâmplat în Rai. Dar dorul nostru ca roadele pomilor să unească Cerul cu pământul, așa cum o făcea Pomul Vieții, a rămas în fiecare om și nu poate fi stins cu totul. Chinezii i-au redat cireșei zborul spre cer, punându-i pene pentru a-i încetini căderea și a-i da senzația de plutire, de nepărtășie cu materialnicul, chiar dacă acest lucru se petrece pentru un răstimp foarte scurt.
Dacă cireașa din fluturaș se află permanent în zbor, trecând de la un partener de joc la celălalt, s-ar putea spune că își atinge menirea de a rămâne văzută pe cer, iar cei care joacă privesc sus, căci, în greacă, omul se numește „antropos” și înseamnă „cel care privește sus”. Dacă rodul cireșului rămâne în văzduh spre a ne aduce aminte de Pomul Vieții cu roadele nemuririi, dacă lucrul și strădania mâinilor este ca cireașa uscată și moartă să nu mai cadă pe pământ, ci să-și biruie stricăciunea prin zbor, dacă partenerii se străduiesc din răsputeri să se într-ajutoreze unul pe celălalt ca zborul să nu fie întrerupt, dacă aceia care joacă privesc Sus și râvnesc cu toată puterea ca fructul zburător să rămână văzut pe cer, se poate spune că aici nu mai e de joacă.
Fructul nu a murit, ci e viu spre Cer.
Așadar, dacă dorești, poți oricând să privești Sus și să devii împărăteasă.
†
Întru îmbrățișarea cea tainică pe care ai dăruit-o tuturor oamenilor prin Învierea Ta din morți, Hristoase Dumnezeule, găsim puterea de a ridica privirea spre Cer, știind că aceasta este calea pe care au mers toți cei ce s-au înfățișat deplin privirii Preasfintei Treimi. Dă-ne și nouă să gustăm măcar o firimitură din dumnezeiasca cunoștință dăruită prin Trupul și Sângele Tău, ca astfel, prin darul, ajutorul și milostivirea Ta, Sus să avem inimile.
