Efremia,
în cel dintâi lungmetraj al lui Andrei Tarkovski, care se numește Copilăria lui Ivan, este o scenă în care băiatul Ivan, un orfan de război, ajunge, în pribegia lui, să întâlnească un moșneag dintr-un sat părăsit. Bătrânul stătea în casa lui mistuită de flăcări, din care nu mai rămăseseră decât vatra de foc, hornul și cadrul tocului de la intrare, ușa pârjolită scârțâind de fiecare dată când vântul bătea sau cineva îi trecea pragul. Pentru privitori – pereții erau imaginari, pentru moșneag – căsuța lui era întreagă chiar dacă putea fi socotit smintit la minte. Printre altele, în convorbirea sa cu Ivan, bătrânelul îi spune ceva enigmatic, anume repetat. Întâia oară zice: „Iar cuptorul, așa cum a stat în picioare, așa va și rămâne pentru totdeauna” (minutul 26:17), iar a doua oară: „Iar cuptorul va rămâne mereu. Pe ăsta nu-l mănâncă focul” (minutul 27:05). Adeverind că prin creația sa a oferit lumii o procesiune iconică impregnată pe pelicula cinematografică, Andrei Tarkovski mărturisea: „În filmele mele nu este nimic întâmplător”.
De câțiva ani, de când am început să folosesc o vatră de foc, mi-a fost dat să învăț multe lucruri practice despre hârtie, carton, lemn, foc, jar, fum și cenușă. Dacă la primele focuri făcute casa era mai bogată în fum decât în căldură, iar lemnele rămâneau pe vatră arse doar în parte, puțin câte puțin, m-am dumirit de ce are trebuință focul din cuptor pentru a arde cât mai deplin.
Cartonul și hârtia sunt în cea mai mare parte alcătuite din celuloză (97-100%), iar lemnul este o structură celulozică (55-75%) impregnată cu lignină (15-30%), la care se adaugă rășini, gume și pigmenți. Celuloza este o polizaharidă ce nu poate fi digerată de om, o formă polimerizată a glucozei, prin care se dă mărturie despre acel pom de la începutul căderii, din care omul s-a amăgit că se va îndulci, fără însă să se îndulcească cu adevărat.
Această veche amăgire a omului a venit să o tămăduiască Hristos prin întruparea Sa ca Om adevărat și Dumnezeu adevărat, iar graiurile Sale mărturisesc că este un adevărat Incendiator al tăciunilor răutății celei vechi dintru noi: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).
Dacă lemnul aflat în vatră arde și primește suflu îndestulător de aer din casă, dar are și un horn suficient de înalt pentru ieșirea fumului, el se va preschimba în jar care se va mistui aproape în întregime, iar cenușa rămasă în urma lui va fi foarte puțină și alburie, apropiindu-se de ceea ce se numește „ardere de tot”, adică o oxidare completă a materiilor combustibile. Cu cât cenușa este mai albicioasă și în cantitate mai mică, cu atât arderea e mai completă, iar căldura degajată mai multă.
Vatra de foc este o icoană tainică a rugăciunii lăuntrice, în care, din văpaia luptelor și a încercărilor de a împlini cuvântul lui Dumnezeu rostit în Evanghelie, ne curățăm și ardem toată răutatea și întunericul cel vechi prin care ne-am ferecat și ne-am ascuns tăciunele inimii de privirea cea atotcunoscătoare și atotiubitoare a Domnului Hristos. Când venim înfățișându-ne înaintea Lui, El pune în noi sămânță de foc dumnezeiesc și, aprinzându-ne cu dragostea Lui, casa inimii va dogori și fețele ni se vor împodobi cu văpăile însetate de Adevăr ale deplinei mărturisiri înaintea Fiului lui Dumnezeu făcut Om.
„Cuptorul, așa cum a stat în picioare, așa va și rămâne pentru totdeauna”.
Așadar, dacă dorești, chiar și un chibrit aprins se poate preschimba într-un penel al Adevărului, care, cu flacăra sa, îți poate oglindi tainic în inimă rugăciunea cea de văpaie a tuturor Sfinților.
†
Cu suflarea Mângâietorului încinge întru noi focul cel ceresc al Evangheliei, Hristoase Dumnezeule, ca, mistuindu-ni-se toată cunoștința cea rea, să ne luminăm și să ne înnoim cu dogoarea Duhului Sfânt. Până în ceasul cel din urmă al vieții noastre, aprinde, Doamne, lemnul cunoștinței binelui și răului dintru noi, ca, nimicindu-se în jarul dragostei dumnezeiești, să se prefacă în cereasca cunoștință a celor blânzi și smeriți cu inima, care au cunoscut focul cel viu al Învierii Tale din morți.
