Efremia,
astăzi aș vrea să îți scriu câte ceva despre perdea, așa că am aruncat o privire în dicționarul explicativ, unde ni se spune că „perdeaua este un obiect confecţionat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, sau în scop decorativ”.
Citind această definiție, mi-a zburat gândul la răstimpul în care Sfântul Luca al Crimeii era surghiunit în Siberia. Acolo avea fereastra de la sălașul său făcută dintr-o bucată mare și groasă de gheață, luată direct din râul care trecea prin preajmă; acest geam nu se topea în lunga iarnă siberiană, dând mărturie despre cât de frig era în locașul în care viețuia minunatul om al lui Dumnezeu. Neîndoielnic este că Sfântul Luca nu avea trebuință acolo de vreo perdea, însă pentru noi, cei care trăim în aglomerările urbane, prezența acesteia la ferestre e o realitate de fiecare zi.
În diverse împrejurări, am observat că pruncilor le place uneori să se ascundă după perdele sau să se înfășoare în ele, ca apoi să fie descoperiți de părinți sau de cei apropiați, într-un joc de-a v-ați ascunselea, în care îmi pare că e căutată bucuria întâlnirii, a regăsirii.
În fotografia de aici, Ioan, nepotul meu, fiind atunci cam pe la șase ani, s-a așezat după perdea, așteptând să vadă primele raze ale soarelui, care urmau să răsară de deasupra blocului din vecinătate. Nu am prins momentul întâlnirii lui cu cele dintâi străluciri ale luminii, dar, observându-l mai apoi după perdea, l-am rugat să mai rămână puțin acolo pentru a-i face o fotografie.
În multe din limbile vorbite în Balcani, cuvântul „perdea” provine din turcescul „perde”, având formă aproape identică în română, bulgară, greacă, albaneză, macedoneană și sârbo-croată.
Însă și în limba turcă, „perde” provine din persanul „parda”, care înseamnă perdea, văl, acoperământ. În vestimentația femeilor islamice, cuvântul „parda” a dat denumirea lui „purdah”, care e acoperământul sau vălul de deasupra care acoperă capul, fața și întreg trupul femeii, lăsând descoperite doar ochii și palmele. Purdah – care într-o formă aproximativă se citește „părdă” – ca și acoperământ al corpului, pare a fi o formă de mortificare pentru persoana care îl poartă.
În tradiția ortodoxă, veșminte ale mortificării lăuntrice poartă îndeosebi monahii și monahiile, însă, pentru că în centrul credinței noastre se află Persoana Dumnezeului-Om, fața omului este întotdeauna la vedere.
Când Soarele Dreptății răsare în adâncurile cele de taină ale inimii, toate ale omului se luminează cu strălucirea veșniciei și cu razele Evangheliei. Prin această înnoire lăuntrică, și perdeaua de la ferestrele odăilor noastre se preschimbă în giulgiu al Învierii pentru toți cei care neîncetat mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul de a fi în această viață.
Răsăritul cel de Sus este bucuria nesfârșită a inimii.
Așadar, dacă dorești, te poți îndrepta cu fața spre soare și, stând cu ochii închiși și lăsându-te mângâiată de razele lui, întreabă-te de ce nici măcar soarele pământesc nu îl putem privi mai mult de câteva clipe.
†
Însuți fiind Izvorul slavei și Dăruitorul Vieții, Iisuse Hristoase, venim înaintea Ta însetând a ne înfățișa deplin și a ne lăsa cunoscuți întru toate ale noastre. Curăță-ne și înnoiește-ne inimile cu strălucirile și graiurile Tale dumnezeiești, ca, în toate căile vieții, să învățăm a ne lăsa pe de-a-ntregul în minunata purtare de grijă a Dumnezeului și Făcătorului nostru, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită.
