Efremia,
bunicii mele îi era drag să crească iepuri, iar mie, când eram la țară în vacanțele de vară, îmi plăcea să o ajut, mai ales cu procurarea hranei pentru ei, dar și la curățatul cuștilor. Ca verdeață, îi hrăneam uneori cu frunze de sfeclă furajeră, alteori cu buruienile ce le găseam printre rândurile de porumb, dar cel mai adesea – cu troscot și alte ierburi ce trebuiau cosite și care creșteau fie prin spatele casei sau al grădinii, fie pe felurite răzoare. După ce am învățat să cosesc iarbă, îmi luam în spate coasa, grebla și, sub braț, o bucata mare și pătrată de pânză – căreia îi spuneam „cenușer” – și porneam să aduc „de mâncare” la iepuri. După ce coseam cât socoteam că era de trebuință pentru o zi sau două, strângeam la un loc toată iarba, adunându-o cu dinții de pieptene ai greblei, și o puneam pe cenușer, căruia îi legam colțurile în pereche pe diagonală. Asigurându-mă că locul rămâne curat, luam în spate sarcina cu iarbă verde, iar în mână coasa și grebla, și porneam spre ocolul unde iepurii își aveau cuștile.
Cuvântul românesc „pieptene”, dar și cel aromânesc „chiaptin” au la bază verbul latin „pectino” care înseamnă „a pieptăna” și care, la rândul său, provine din proto-italicul „pekten”. Îmi aduc aminte că, în copilărie, când se întâmpla că noi, băieții, eram mai ciufuliți și trebuia să „ieșim în lume” – adică să plecăm de acasă – bunica ne îndemna uneori la pieptănat, folosind cu drag această expresie: „Greblează-ți o țâră capuʹ cu tiaptănuʹ!”, adică „Aranjează-ți părul de pe cap cu pieptenele!”. Poate și în urma acestei expresii, am rămas cu gândul că dinții pieptenelui, când se încrucișează cu părul, au menirea să orânduiască felul în care arată frizura, tot așa cum dinții greblei strâng tot ce e cosit de pe pajiște, lăsând în urmă deplină rânduială.
Când vacanța de vară se isprăvea, ne reîntâlneam toți colegii în prima zi de școală. În gimnaziu se statornicise obiceiul ca, în această zi, băieții să vină cu părul tuns scurt. Fetele care aveau cosițele mai lungi le țineau adunate în una sau două cozi legate ori împletite, părul lor fiind încins peste creștet cu o cordeluță albă.
Această încingere a părului e icoană tainică a încingerii minții, care, în fapt, are dedicate rugăciuni anume în încheierea Sfântului Botez. Când ai fost botezată, la sfârșitul rânduielii, preotul a spus: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu chipul Tău ai cinstit pe om, întocmindu-l din suflet cugetător şi din trup bine alcătuit, ca trupul să slujească sufletului şi, punând capul peste celelalte mădulare, l-ai acoperit cu păr, ca să nu se vatăme de schimbările vremii; deci toate mădularele spre trebuinţă le-ai sădit, ca pentru toate să-Ţi mulţumească Ţie, Preabunule Meşter, Însuţi Stăpâne, pe roaba Ta Elena Efremia, care începe a-şi tunde părul capului său, binecuvântează-o şi-i dă ei să gândească toate după Legea Ta şi să facă cele bineplăcute Ţie”. Apoi îndată a urmat încă o rugăciune: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin Sfântul Botez, cu bunătatea Ta, sfinţeşti pe cei ce cred întru Tine, binecuvântează pe prunca aceasta şi să se pogoare peste capul ei binecuvântarea Ta. Şi, precum ai binecuvântat prin prorocul Samuel pe împăratul David, binecuvântează şi capul roabei Tale acesteia Elena Efremia, prin mâna mea, a păcătosului, însoţindu-o pe ea cu Duhul Tău cel Sfânt, ca, sporind cu creşterea şi cu cărunteţea bătrâneţilor, să-Ţi înalţe slavă şi să vadă bunătăţile Ierusalimului în toate zilele vieţii sale”. După aceste două rugăciuni, preotul ți-a tuns puțin păr în semnul Crucii, zicând: „Se tunde roaba lui Dumnezeu Elena Efremia, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Această rânduială adeverește încingerea de taină a cugetelor celor botezați cu puterea lui Hristos, Cel Care ne adună din împrăștierile și hălăduirile nestatorniciei, izbăvindu-ne din risipire, sau altfel spus cu o veche vorbă românească – „băgându-ne mințile în cap”.
Cu păr creț, ondulat sau drept, încărunțiți, blonzi, bruneți, roșcați sau cu plete dalbe, cu tunsoare scurtă sau cu cozi și cosițe împletite, doar gândurile și simțirile noastre ne vor fi cu adevărat podoaba cu care ne vom înfățișa dinaintea lui Dumnezeu în ziua strămutării din această viață. Abia atunci vom pricepe cât I-am îngăduit Domnului Hristos să vadă lumea prin ochii noștri și în ce măsură ochii Lui s-au preschimbat în cei cu care noi vedem acum lumea. Dacă vom dobândi privirea Lui, în inima adâncă, vom fi străluminați de razele Evangheliei Sale și, știind că toate gândurile noastre se vor preface în cositură la vremea secerișului Său, noi înșine ne vom sârgui a osebi neghina și grâul din snopi.
Ne stă înainte luminarea și împărtășirea grâului și negreala și amărăciunea neghinei.
Așadar, dacă dorești, oricând îți poți aranja și orândui părul cu pieptenele, știind Cine este Cel Care a spus că nu putem face „nici măcar un fir de păr alb sau negru” (Matei 5, 36).
†
Doamne Iisuse Hristoase, încinge cugetele inimii noastre cu legătura cea curată a trezviei, ca, fugind din mulțimea de deșertăciuni și gunoaie ale lumii, să învățăm a osebi pajiștile cele dumnezeiești, unde crește grâul cel minunat al cuvintelor Evangheliei Tale. Și fie ca, hrănindu-ne cu seva rugăciunii și a Sfintelor Taine, să ajungem și la înțelepciunea și căruntețile curăției, care nu se dau celor bătrâni după vârsta trupului, ci celor care Te însoțesc pe Tine, cu preț de sânge, în adâncurile rugăciunii din Ghetsimani și ale deschiderii brațelor în dragostea Ta răstignită pentru întreaga lume.
