Efremia,
într-o după-masă de iarnă, în care troienele albiseră totul în jur, a venit în vizită un amic și, după ce am stat un răstimp de vorbă, am hotărât să ieșim și să continuăm convorbirea noastră despre însemnătatea „punctului” și a „liniei”, plimbându-ne prin pădurea de stejari din vecinătate. În ziua de dinainte fusese viscol, iar vântul impregnase neaua pe scoarța multora dintre copaci. Gerul făcea ca zăpada să scârțâie în urmele pașilor noștri, iar când și când, soarele mai mijea printre nori, salutându-ne grăbit cu câte o strălucire a razelor sale. Frigul tăios de afară ne-a ajutat să ne bucurăm tăcuți de spectacolul pădurii, care se îmbrăcase atât de firesc în haina de mireasă a iernii. Frumusețea, liniștea și tihna din jur ne îndemnau la tăcere și contemplare. Am umblat pe cărările deschise de alți drumeți, iar pe creasta dealului am întâlnit un stejar puțin mai plecat, pe care zăpada parcă aștepta ca să ia cineva aminte la cărarea de lumină pe care ea o deschide. Amicul meu grafician a privit atent copacul, iar când am scos aparatul de fotografiat, s-a retras discret din cadru, ca să nu stingherească compoziția fotografiei. Avea o haină deschisă la culoare și – pentru că haina mea era neagră – l-am rugat să facem schimb. A înțeles imediat că doream să facă parte din cadru, iar prin schimbul de haine, contrastele vor fi mult mai evidente în fotografia alb-negru. L-am invitat să se așeze în spatele copacului și să deschidă brațele. Astfel a fost făcută această fotografie.
Cuvântul „braț” provine din latinescul „bracchium”, care la rândul său își are rădăcina în grecescul „brakhion”, cuvânt derivat din „brakhus” („scurt”), ilustrând faptul că partea mâinii din umăr până la cot este mai scurtă decât antebrațul dimpreună cu palma. În limba română, „braț” a dat și „îmbrățișare”, care înseamnă „cuprindere în brațe”.
În cadrul Sfintei Liturghii, s-a rânduit cu multă înțelepciune ca, la un anume moment, slujitorii din sfântul altar să se îmbrățișeze, dăruind unul altuia și fiecăruia în parte (indiferent de vârstă sau de rang) ceea ce este cunoscut îndeobște ca „sărutarea păcii”. În săvârșirea Sfintei Liturghii, preotului sau arhiereului îi este cu putință ca, până la „sărutarea păcii”, să fi ajuns deja la măsura dumnezeiască a rugăciunii ipostatice, adică simțirea, cugetele și rugăciunea sa să fie precum ale lui Hristos Dumnezeu.
În rânduiala liturgică, în momentul „sărutării păcii”, dacă preotul mai are un împreună-slujitor, îl va săruta de trei ori pe umeri. Întâi pe umărul drept, apoi pe umărul stâng, apoi iarăși pe umărul drept, în timp ce acela pe care-l îmbrățișează face asemenea. Unul pentru altul, sunt martori că această putință de a îmbrățișa firea omenească prin rugăciunea ipostatică este o putere care ni s-a dat tuturor prin Sfântul Botez și pe care o mărturisim de fiecare dată când ne pecetluim cu semnul Sfintei Cruci, pe umeri însemnându-ne în numele Duhului Sfânt.
Prin această pecetluire a Sfântului Duh, noi toți facem lucrătoare împărăteasca preoție care ne-a fost dăruită în Sfântul Botez, având putința de a îmbrățișa prin rugăciune pe tot omul care a fost, este și va mai fi vreodată pe acest pământ. Și nu are nici o însemnătate dacă aparținem sau nu vreunui trepte bisericești – diacon, preot, arhiereu. Prin această rugăciune, suntem una cu Hristos și El este Cel Care împlinește întru noi unirea cea mult dorită de Tatăl și lucrată întru Duhul Sfânt – „ca toți să fim Una” (Ioan 17, 21).
Cuvântul „sărutare” provine din latinescul „salutare”, având la origine substantivul „salus”, care, pe lângă înțelesurile de salutare, siguranță, sănătate, bunăstare, le are și pe cele de slobozire, izbăvire, mântuire.
Îmbrățișarea ipostatică poate fi dăruită întregii firi omenești doar în curăție.
Așadar, dacă dorești, oricând poți îmbrățișa întreaga fire omenească, fiindcă deschiderea brațelor și a dragostei tale este pururea și peste tot prezentă și nemuritoare, dacă e cea a lui Hristos.
†
Deschizându-ți brațele pe Cruce, nu ai lăsat pe nimeni afară din îmbrățișarea Ta, Hristoase Dumnezeule, ci pe toți ne-ai adunat în sânurile dragostei Tatălui, învățându-ne calea cea de foc, ce ne unește întreolaltă pe toți. Vino, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, și Te sălășluiește întru noi, ca astfel bucuria noastră să fie deplină și să nu se mai ia de la noi, strălucindu-ne de-a pururi cu slava cea de viață făcătoare a Învierii Tale din morți.
