Efremia,
în urmă cu câțiva ani, am ajuns în cimitirul vesel din Săpânța, iar vremea însorită a dăruit acestui popas o strălucire în care se înfrățeau surâsul și lacrima, zâmbetul și suspinul.
Plimbându-mă câteva ceasuri prin cimitirul cu cruci albăstrite și înflorate, am citit multe din însemnările de pe morminte. M-am simțit cuprins în viața sătească a acestor frați mai mari ai noștri, care au început să trăiască înainte de noi, iar la vremea rânduită, s-au ascuns în brazda de lut din care toți suntem făcuți. Oamenii simpli și firești, care aveau și câte-un obicei bun, și câte-un nărav, sunt adunați la Săpânța în cimitir, ca o obște ce păstrează legătura cu cei vii atât prin rugăciunile lor de taină, cât și prin voioșia mormintelor în care le poți citi „profilul”, „haștag-urile”, „like-urile” și le vezi și „cea mai tare poză”. Din acest „social network” mi-aș fi dorit cu adevărat să fac parte și cred că sângele de țăran al multor generații pe care îl moștenesc își spunea răspicat cuvântul. Așa că nu îmi rămânea decât să fiu realist și, păstrându-mi umorul, să accept că nu voi fi îngropat la Săpânța, pentru că pur și simplu nu eram de-acolo. Însă, plimbându-mă printre morminte, mi-a venit o idee șugubeață pentru un fost viitor necrolog pe care l-aș putea adăuga la veselia cimitirului:
Dedesubt Călin culcat / Stă din beut și mâncat / Ani destui o apucat.
Poză amu nu mai face / Că nu-i trebe dacă tace / Și-i lasă pă tăți în pace.
După fain o suspinat / Și zilele când s-o gătat / Tăt cu viermii o cântat.
După ce mi-am alcătuit „verșu”, m-am oprit pe una din băncile din cimitir și, printre mulțimea de turiști ce forfoteau, vedeam și albinele care treceau harnice din floare în floare, ducând zumzetul lor deasupra tuturor mormintelor. La un moment dat, a trecut pe lângă mine un fluture coada rândunicii și mi-am zis că voi merge să văd acel mormânt pe florile căruia se va opri. Acești fluturi au zbor amplu, dar am reușit să-l urmăresc și am văzut pe ce floare s-a așezat, mai ales că era una de talie înaltă. Înaintând printre mulțimea de cruci senine și împodobite cu voioșie, am ajuns lângă mormântul unde fluturele poposise, dar el își luase deja zborul. Însă mi-a lăsat în urmă acest moment de intimitate al chipului unui om răposat care stătea ascuns după o floare.
Cuvântul ascunzătoare este derivat din verbul a ascunde care își are obârșia în latinescul abscondo, format la rândul său din abs- + condō. Verbul condō provine din con- (împreună) + dō (pune) și înseamnă a pune împreună, așadar abs- + condō ar însemna a scoate din a fi împreună, a scoate din a pune împreună.
Dacă ne ascundem de la fața lui Dumnezeu, am putea veni înaintea frumuseții unei flori. El și acolo ne așteaptă ascuns în tăcere, ca Unul Care a zidit toate florile din nimic și le-a pecetluit să vestească taina Întrupării Sale. Precum Hristos S-a născut din Fecioară, tot așa și o floare rămâne feciorelnică, ajungând la rodul seminței în chip nepătimaș, prin polenizarea săvârșită ori de feciorelnicele albine, ori de feciorelnica suflare a vântului.
Fie ca floarea să ne fie mormânt al morții și ascunzătoare!
Așadar, dacă dorești, fă-ți din inimă grădină nesfârșită de flori, căci întru ele se va pogorî zumzetul cel ziditor și feciorelnic al suspinării Mângâietorului.
†
Cu adierea cea tămăduitoare a Duhului Sfânt, ne acoperi lacrimile și suspinările, Hristoase Dumnezeule, scoțând din robia stricăciunii sufletele noastre cele înstrăinate de înfățișarea dinaintea privirii dumnezeiești. Cheamă-ne iarăși și iarăși din ascunzătorile morții și, întinzându-ne mâna Ta cea preaputernică, smulge-ne din temnițele lăuntrice, mistuind, cu razele Învierii Tale, iadul cel cumplit care ni s-a făcut sălaș al ascunderii de Tatăl.
