[3] Câteșitrei

Efremia,

călătoria care ne stă azi înainte nu este săvârșită într-un anume loc, ci e alcătuită atât din zăbovirea înaintea câtorva fotografii ce poartă în ele pecetea întreirii, cât și din înfățișarea înaintea lui Dumnezeu prin cele ce ne stau de față. Și, ca în orice lucru care se petrece în această viață, putem purcede la drum fie de unii singuri, fie amândoi, fie mai mulți dimpreună. Itinerariul a fost alcătuit din popasurile vizuale în care suspinul inimii și vederea celor doi ochi au fost însoțite de „ochiul” opto-mecano-electronic al aparatului de fotografiat.

 

 

Urcam pe niște scări spre nivelul întâi al unei clădiri, iar în partea stângă se afla așezată, pe acoperișul unei magazii, o ladă cu sticle, peste care fusese pus un castron de ceramică. Gâturile sticlelor spărseseră vasul de lut și își făcuseră loc către razele soarelui, care vădea încremenirea și îmbătrânirea acelor obiecte în praful omniprezent. Pentru o clipă, m-am întrebat câte picături de ploaie vor fi reușit să se strecoare înlăuntrul celor trei sticle și de câte ori o fi izbutit vântul să șuiere în golul dinlăuntrul lor.

 

 

Flămânzit și însetat de a birui stricăciunea și nestatornicia acestei lumi trecătoare, îndrept către Tine suspinurile inimii mele, Hristoase Dumnezeule, știind că numai Tu vei putea să mă cureți de colbul împătimirilor pământești și îmi vei umple cele lăuntrice cu lacrimile limpezitoare ale pocăinței. Cuprinde întru lumina Învierii toate cugetele mele și, înnoindu-mi simțirea lăuntrică, dăruiește-mi a fi părtaș smereniei nemărginite a gândurilor Tale, ca astfel și întru mine să poposească lumina și suflarea cea întreită a dragostei Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi.

 

 

Într-o după amiază, am mers la un prieten cu care nu mă mai întâlnisem demult și, fiind vară, m-a invitat să stăm afară, într-un foișor. Pe masa de acolo odihneau pașnice trei coji de pepene verde, rămase, probabil, de la cei trei copii ai lui. Cojile se uscaseră în bătaia soarelui, iar o muscă se căznea să mai extragă câte ceva de mâncare din ele. Prietenul meu și-a cerut scuze pentru resturile de pe masă și a vrut să le înlăture, însă l-am rugat să lase cojile acolo, deoarece erau deopotrivă frumoase și enigmatice. Apoi dialogul nostru a început tocmai de la aceste rămășițe și s-a dovedit că ele au avut o însemnătate aparte în devenirea convorbirii.

 

 

Orișicât de îmbelșugată ar fi ospătarea noastră pământească, ea se sfârșește în mormânt și însuși trupul va fi dat stricăciunii, ca unul care a gustat puterea morții prin neostoirea sa pentru sațiul pântecelui. S-a veștejit și s-a uscat sufletul meu din pricina depărtării de Tine, Hristoase Dumnezeule, însă, ca unul care mă știu supus morții, alerg către Tine, cerându-Ți mila Ta cea îmbelșugată, ce se dăruiește omenirii prin Sângele și Trupul Tău – Pâinea cea pogorâtă din Ceruri –, care îi hrănește pe toți cei flămânzi de Viață, Lumină și Adevăr.

 

 

Mergând într-o după masă pe malul mării, am văzut un copac ce crescuse pe țărm și care fusese pe jumătate dezrădăcinat, cel mai probabil de vânt. Dăinuise ani buni acolo și îl știam de când era micuț. Poate din pricină că îi crescuse coroana, se îngreuiase, iar solul nisipos al țărmului nu îi oferea acea temelie statornică pe care să se dezvolte. M-am uitat un răstimp la el, întrebându-mă dacă putea fi cumva ajutat, însă nu mi-a venit nici o idee. După o vreme, pe mal a poposit o familie ce ieșise la plimbare și care s-a oprit în vecinătatea arborelui plecat la pământ. Cei trei au privit câteva minute spre largul mării, iar apoi și-au văzut alene de drum. Copacul doborât a rămas să dăinuie doar în această fotografie, deoarece, la puțin timp, a fost tăiat și evacuat de pe țărm.

 

 

Ca niște călători tăcuți înaintăm pe țărmul acestei vieți și, alergând cu privirile în zările veșniciei, suspinăm după ajutorul Tău, Hristoase Dumnezeule, căci, cu Crucea ta, ai dezrădăcinat pomul cunoștinței binelui și răului pentru întreaga fire omenească, lăsând ostenelii noastre lăuntrice să vădim toate rădăcinile cugetelor vătămătoare din inimile noastre, luminându-le cu puterea Numelui Tău. Aprinde și întru mine jarul cunoștinței celei adevărate, ca, prin suflarea Duhului Sfânt, să fie mistuite toate cugetele și simțirile cele fără de Dumnezeu și astfel inima mea să se înfierbânte și să se lumineze cu văpaia focului adus de Tine din Cer (Luca 12, 49).

 

 

M-am oprit într-o zi lângă o magazie de unelte dintr-o grădină și am găsit acolo rezemat trunchiul unui brad de Crăciun. Fusese curățat de crengile mari, urmând ca, după venirea primăverii, să fie preschimbat într-un par pentru roșii sau fasole. Din toată coroana bradului, nu mai rămăsese decât o crenguță cu trei rămurele, a cărei umbră veghea pe un perete al magaziei. Ramurile și acele căzute ale acestui brad ajunseseră la mine și le întrebuințasem pentru a aprinde focul în sobă, deoarece sunt foarte inflamabile atât datorită uleiurilor esențiale, cât și a rășinilor pe care le conțin. Poate tocmai de aceea fumul lor are un iz aparte, care parcă aduce aminte și de arderea tămâii, și de focurile de tabără.

 

 

În mijlocul nostru venind ca un adevărat Pom al Vieții, Te-ai răstignit pe Cruce și i-ai tras la Tine pe toți cei care au iubit mai mult Lumina decât întunericul, Hristoase Dumnezeule, iar cu Sângele Tău ne-ai curățat de bezna cea de iad a morții lăuntrice, dăruindu-ne slava minunată a Învierii Tale. Umple-ne și pe noi de mireasma cea bineplăcută a arderii de tot, ca, fiindu-ne mistuită pâcla cea groasă și întunecată a deznădejdii din inimi, să învățăm a ne înfățișa deplin dinaintea Preasfintei Treimi, și astfel să ne umplem cu dogoarea credinței, a nădejdii și a dragostei Sale.

 

 

Mă plimbam odată pe țărmul mării și, observând valurile line care se revărsau și se retrăgeau alene pe lățimea mare a plajei, m-am gândit că, între două valuri, aș putea împlânta în nisip trei bețe ce fuseseră aduse de apă. Am urmărit când un val s-a retras și am înaintat pe nisipul ud pentru a înfige bucățile de lemn șlefuite de zbaterea valurilor. După ce am făcut în grabă acest lucru, m-am cocoțat pe o piatră unde apa nu ajungea și îndată valul următor a și venit. Bețele au rezistat în nisip la trecerea mai multor valuri, iar apoi au căzut pe rând în apă. Unul după altul, au ajuns să se odihnească iarăși pe nisipul plajei.

 

 

În nestatornicia cea înșelătoare a poftelor lumii ne înfigem doririle ca niște ramuri din pomul cunoștinței binelui și răului, năzuind că vom izbândi în înălțarea minții noastre și vom dobândi cele pe care pofta ochiului și trufia vieții nu încetează a ni le înfățișa. Izbăvește-mă de valul cel nestatornic al nădăjduirilor pământești, Hristoase Dumnezeule, ca, ridicându-mi privirea către dragostea Ta, să dobândesc seninul Învierii și să strămut nădejdea mea întru Tine, Piatra cea din capul unghiului, Care ești temelie neclintită pentru toți cei ce se odihnesc în lucrarea smereniei.

 

 

Pescărușii de pe țărm ajungeau adeseori prin orașul de lângă mare și, uneori, se odihneau pe casele părăginite, uitate de toți. Astfel m-am întâlnit cu acești trei pescăruși care aveau ceva treburi pe vârful unei clădiri. Și pentru că pe unul dintre ei l-am surprins chiar când ateriza, m-am gândit că nu e deloc întâmplător faptul că are vârfurile aripilor negre. Cu zborul lor, la fiecare bătaie de aripi, îmbrățișează lumea de sub cer, în felul acesta mărturisind că numai așa putem ajunge să-i îmbrățișăm pe toți în rugăciune – punând noi înșine, în vârful „aripilor” lucrării noastre, recunoașterea întunericului și a propriilor neputințe.

 

 

Cu aripile cele preaputernice ale Crucii, ai cuprins întru dumnezeiasca Ta îmbrățișare întregimea cea una a firii omenești, Hristoase Dumnezeule, și, murind pentru noi, ai trecut prin moarte, Tu, Cel Care ești fără de vină sau păcat. Pentru aceea și noi, cei ce suntem cu trupurile și sufletele șubrezite de puterea morții și a stricăciunii, suspinăm în întunericul neputințelor, cerându-Ți să pogori și asupra noastră lumina cea făcătoare de viață a Învierii Tale din morți, dintru care să ne împărtășim cu nețărmurita Ta biruință.

 

 

Am ieșit odată la marginea pădurii și m-am așezat pe o bancă improvizată dintr-o singură tulpină de pin. Mi-am propus atunci să fac doar fotografii macro, ce scot în evidență detaliile mici, pe care cel mai adesea le trecem cu vederea. Dar Dumnezeu, ca Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, lucrează cu gândul Său creator atât în cele mici, cât și în cele mari. Lângă „banca” alcătuită din stâlpul de pin, se afla un mușuroi de furnici, iar pe el, o mică cochilie de melc, ce nu știu cum de ajunsese acolo. Am luat-o între degetele mâinii stângi, iar cu mâna dreaptă – ținând aparatul foto – m-am apropiat de cochilie pentru focalizarea cadrului macro.

 

 

Ai tăinuit gândul Tău nesfârșit de iubitor în toate făpturile mari și mici, Hristoase Dumnezeule, ca, prin tot ceea ce vedem, să ne întâlnim cu Tine și, cunoscând noianul Tău de înțelepciune, să ne veselim de nețărmurita smerenie dumnezeiască prin care pe toate le ții în ființă. Spală ochii mei cu darul recunoștinței, ca, intrând eu în sălașul cel adânc al inimii mele, lacrimile să spele picioarele Tale, ale Celui Care pretutindeni și în toate ne întâmpini ca Lumină, Adevăr și Viață.

 

 

Mă apropiam oarecând de o clădire dărăpănată și i-am remarcat întâia oară balconul, din care mai rămăsese doar un ciot. Ajuns în dreptul acestei construcții, am băgat de seamă că planșeele dintre etaje se prăbușiseră, precum și peretele din spate. Așa se face că, prin ferestre, se vedea copacul ce creștea în imediata vecinătate a casei. M-am oprit și am fotografiat fațada: în prima fereastră se vedea seninul cerului, în a doua verdele copacului, iar în a treia peretele spoit cu humă, ce izbutise să rămână vertical. Întocmai așa e și viața omului: în partea dintru început, e mult senin, apoi e vremea pentru fapte îndestulătoare, iar la bătrânețe – conștiința trecerii către cele nestricăcioase. Însă, în deschiderea acestor ferestre, poate fi văzut și seninul, când erau toate „bune foarte” (Facerea 1, 31), apoi pomul cunoștinței binelui și răului, la care omul s-a făcut părtaș, și, în cele din urmă, coșcovirea făpturii prin aplecarea spre moarte.

 

 

Cunoscându-ne moartea lăuntrică și adâncurile depărtării de Tatăl, Te-ai întrupat din Fecioară, Hristoase Dumnezeule, ca astfel să Te unești desăvârșit cu firea noastră și, pătimindu-le pe toate dimpreună cu noi, afară de păcat, ai pășit către răstignire, trecând prin rugăciunea din Ghetsimani. Învrednicește-ne și pe noi de seninul Învierii Tale și de roadele cele bogate ale pomului Crucii, ca astfel să nu ne mai tăinuim viețile în moarte ascunzându-ne de privirea dumnezeiască, ci să ne înfățișăm deplin înaintea Preasfintei Treimi cu toate durerile, neputințele și suspinările noastre.

 

 

Fiind pe faleză într-o zi de primăvară, urmăream sclipirea valurilor, care răzbătea printre ramurile unui copac ce începuse să înfrunzească. Pe esplanada din apropierea mării, trecea o familie cu un copilaș purtat într-un cărucior. La un moment dat, mama s-a oprit să-i dea ceva pruncului, iar tatăl a mers mai departe. Mi-am pregătit aparatul foto și am apăsat pe declanșator: în lumina blândă a soarelui amiezii, cei trei oameni înaintau liniștiți către ceva doar de ei știut.

 

 

Adâncurile privirii Tale sunt tăinuite în vederea oricărui om, Hristoase Multmilostive, căci fiecare pământean poartă în inimă suspinul năzuinței de a birui moartea, însă numai Tu, ca un Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Te-ai pogorât la iad și ai înfrânt desăvârșit puterea stricăciunii. Cheamă-mă, știut sau neștiut, la întâlnirea cu Tine, Doamne, ca, ajungând și eu să Te cunosc măcar puțin, să mă întremez cu nădejdea nemuririi și să nu mai rătăcesc în deșertăciunea valurilor nestatornice ale acestei vieți.

 

 

Odată, am spart un pahar în bucătărie și, înainte de a-l arunca la gunoi, m-am gândit că îl voi mai păstra timp de câteva zile pentru a-i face o serie de fotografii. Într-o dimineață, razele soarelui străbăteau prin rămășițele ciobite ale paharului, iar lumina poposea pe perete. Am pus în pahar trei capete de lumânare și, văzând umbrele lor, mi-am adus aminte că, la o lumânare aprinsă, are umbră doar fitilul și partea de ceară. Flacăra ei este făcută din lumină, iar în lumină nu este nici un întuneric și nici o umbră.

 

 

Ca un Soare al Dreptății luminezi viețile noastre, Hristoase Dumnezeule, și, oricât am fi de zăbavnici sau de neputincioși, Tu nu Te lepezi de noi, ci fiecăruia îi porți de grijă, adeverind iarăși și iarăși cuvântul prorocesc: „trestie strivită nu va frânge și feștilă fumegândă nu va stinge” (Matei 12, 20). Aprinde și în inima mea frântă făclia cea minunată a cugetului Tău smerit, ca astfel să se lumineze toate ale mele prin curăția cuvintelor Evangheliei și așa să dobândesc înnoirea, pe care o dăruiești tuturor celor ce ascultă și împlinesc sfintele Tale sfătuiri pentru om.

 

 

Eram pe malul mării într-o zi și priveam cum un dulău ținut în lesă aducea pe mal un obiect scăpat în apă. După ce a lăsat jos ceea ce a recuperat din valuri, câinele s-a scuturat energic de apă, stropindu-le copios pe cele două fete și pe copilul de lângă el. Toți trei au început să râdă, iar veselia lor a fost sporită îndată de animalul jucăuș, care încerca să prindă cu labele spargerea valurilor de țărm. Mirosul mării și sunetul valurilor se scăldau în lumina soarelui care se îndrepta spre asfințit.

 

 

În învolburarea cugetelor lumești, ne-am pierdut trezvia minții, însă, întorcându-ne la cele dinlăuntru și stând de veghe la porțile inimii, ne umplem de stropii cei curățitori ai lacrimilor de pocăință, care aduc bucuria cea minunată a întâlnirii cu smerenia Fiului lui Dumnezeu. Luminează-ne, Hristoase Mântuitorule, cu razele cele îmbelșugate ale milostivirii Tale, ca astfel să piară orice întuneric și putere a morții dintru noi, fiind pe deplin luminați de strălucirea Învierii Tale din morți.

 

 

Mergând într-o dimineață la fereastră, am băgat de seamă că picăturile de condens erau grupate într-un mod cu totul neașteptat. Tot minunându-mă de felul în care erau dispuse, am văzut că fiecare dintre ele era precum o lentilă, în care imaginea lumii exterioare apărea răsturnată. Unele picături erau mai mari, altele mai mici, în unele vedeam pomul din curte, în altele vedeam soarele strălucind, însă toate stăteau înșirate cuminți pe sticlă și respectau aceleași legi ale propagării luminii. M-am gândit că aceste lentile formate din picăturile de apă se aseamănă cu ochii oamenilor: unii sunt mai aproape de pom, alții sunt mai aproape de soare, dar, între noi toți, este un „fir” de comunicare, căci toți suntem asemenea, zidiți după chipul Celui Care ne-a făcut din nimic.

 

 

S-a acoperit firea omenească în frunzele ascunderii de Dumnezeu și s-a aplecat în moarte sub pomul cunoștinței binelui și răului, dar, prin venirea Ta, Hristoase Mântuitorule, ai luat asupră-Ți moartea noastră și ai preschimbat în Pom al Vieții Crucea și răstignirea cea de ocară dimpreună cu tâlharii. Umple inimile noastre cu razele preastrălucitoare și dumnezeiești ale Învierii Tale, ca, îmbelșugându-ne în lacrimi, să spălăm calea cea strâmtă a pocăinței spre a se preface și pentru noi aceasta în albie a revărsării smereniei dumnezeiești.

 

 

Mă aflam pe plajă și urmăream puii de pescăruș pentru a le face câteva fotografii, deoarece aceștia nu sunt atât de obișnuiți cu zborul și te poți apropia mai mult de ei. În răstimpul în care am stat pe nisip alături de cei trei pescăruși, la o mică distanță de noi, a poposit un grup de băieți dimpreună cu antrenorul lor. Veniseră pentru a alerga pe nisip și a se bucura de aerul curat din preajma mării. După ce s-au aliniat, i-am numărat și am văzut că puii de oameni erau de toți treizeci și patru. M-am gândit că toți acești copii însumează numărul anilor vieții Mântuitorului Hristos pe pământ. Iar El a fost cândva și de vârsta acestor băieți, ca un Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Până la sfârșitul veacurilor, El ne poartă și ne însoțește pe fiecare în creșterea și trecerea prin această lume. Și fiecare dintre noi tăinuiește în sine un zbor lăuntric.

 

 

Ca un Dumnezeu Preabun și Atotcunoscător, ne stai nevăzut alături, dăruindu-ne fără încetare puterea de a fi și așteptând cu îndelungă răbdare clipa în care vom hotărî să Te primim în adâncul inimii pe Tine, Fiul Tatălui și Făcătorul Cerului și al pământului. Nu înceta să bați la ușa sufletului meu, Hristoase Multmilostive, până îți voi deschide cu adevărat, căci Tu, chiar și fără a ști eu, sorbi neîncetat din mine moartea, furându-mi rând pe rând avuțiile de beznă și stricăciune, pe care le-am adunat ca unul care iubește mai mult întunericul decât Lumina.

 

 

Fiind pe țărmul mării, aveam în geanta aparatului foto un trandafir ce era în așteptarea unui loc potrivit în care să fie fotografiat. În cele din urmă, am găsit trei pietre împrejmuite de nisip și spălate de valurile domoale. Am pus trandafirul între cele trei pietre, așteptând ca un val mai puternic să-l cuprindă în apele lui. O vreme, apa nu a ajuns la petale, dar, în cele din urmă, un val mai năprasnic a luat trandafirul cu el. Am recuperat floarea și, scuturând-o de apă și nisip, am adulmecat-o: mireasma i se păstrase, dar se simțea întru ea și susurul mării.

 

 

Mrejele și valurile cele multe ale poftelor lumești și trupești cotropesc și doboară sufletul meu, Hristoase Mântuitorule, dar Tu, cu mâna Ta dumnezeiască, scoate-mă din năpustirea și miasmele stricăciunii, care mă încolțesc și mă cuprind din toate părțile. Curăță-mă de duhoarea cea împuțită a cugetelor ce sunt roabe morții și, înnoindu-mă pe temelia credinței, a nădejdii și a dragostei întru Tine, strămută-mă în cerul și pământul cel nou al smereniei Tale dumnezeiești.

 

 

Când am descoperit pentru întâia oară această țesătură, am rămas surprins de frumusețea și textura ei și, văzând firele întrețesute, m-am gândit că tot astfel este și firul vieților noastre, ale tuturor, întrețesute între ele și crescând către cele de Sus. La unii, firul vieții e mai simplu, la alții – mai ocolit, iar al altora – mai întortocheat. Însă viețile noastre, ale tuturor, se împletesc întreolaltă și se unesc prin încrucișarea firelor.

Revăzând această fotografie, mi-am adus aminte de o scurtă istorisire povestită de Sfânta Gavrilia: „Cineva se plângea că este nedreptățit și se întreba de ce un om sărac a rămas sărac, de ce unul este așa și altul este altfel, unii au mult și ceilalți nu… Și, într-o zi, a avut o vedenie, în care i S-a arătat Atotbunul Dumnezeu, Sus, în Ceruri, cu un cadru de broderie înaintea Lui, pe care broda viețile noastre, ale tuturor. Ne-a văzut și pe noi, oamenii de pe pământ, care vedeam doar ațele atârnate pe dosul pânzei și nu puteam vedea minunata broderie a lui Dumnezeu. De aceea noi nu putem înțelege… cât e de frumos ceea ce face Domnul. Numai când vom merge acolo, ne vom minuna de planul lui Dumnezeu pentru viețile noastre! Iată de ce ne supărăm. Pentru că vedem doar partea de dedesubt a broderiei”.

 

 

Cu înțelepciunea și dragostea Ta dumnezeiască, împletești viețile tuturor oamenilor, Preabunule Hristoase, și, luând asupra Ta voile și alegerile noastre, ale tuturor, sorbi tot întunericul și moartea dintru noi spre a ne scoate din robia stricăciunii. Pentru aceea și noi alergăm spre Tine cu dragoste și recunoștință, ca spre un Frate mai mare și Învățător al nostru, Care, prin rugăciunea din Ghetsimani și prin Cruce, ne-a deschis tuturor calea de îmbrățișare a întregii firi omenești din toate locurile și din toate veacurile.