[6] Bolta farfuriilor

Efremia,

motivul pentru care nu îndrăgesc prea mult călătoriile se datorează unei simțiri lăuntrice că Dumnezeu poate fi cunoscut peste tot, iar cheia întâlnirii cu El nu este nicidecum aflarea unui anume loc de pe pământ, ci regăsirea inimii. Ori inima e nespus de greu să o găsești atâta timp cât mintea este risipită în sute și mii de cioburi ale gândurilor, precum într-un mozaic multicolor.

Cu toate acestea, în mai toate călătoriile pe care le-am făcut, s-a petrecut câte ceva prin care a fost scos în evidență un anume detaliu ce merita deplina atenție lăuntrică. În asemenea împrejurări, aparatul de fotografiat mi-a fost de fiecare dată un ajutor de nădejde.

Unii ar numi astfel de evenimente întâmplări, alții coincidențe, iar alții sincronicități. Eu am ales să mă raportez la aceste semne ca fiind puse înaintea noastră prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Singurul Care vrea și poate să ne trezească din somnul cel de moarte al cugetului trupesc și al nesimțirii lăuntrice – amorțire care nu ne lasă să vedem mai nimic dincolo de materie și trup.

De altfel, cuvântul călător provine din cale, care, la rândul său, își are originea în latinescul callis, iar acesta înseamnă drum, cărare; pe de altă parte, callis își are sorgintea în proto-indo-europeanul kel, ce are sensul de a conduce. Așadar, atunci când călătorim, ceva sau cineva ne con-duce.

Împreună cu câțiva prieteni, ne-am hotărât în urmă cu ceva vreme să ajungem în Barcelona pentru a vedea la fața locului arhitectura lui Gaudi. Nu-ți voi povesti nimic despre Catedrala Sagrada Familia, Colonia Güell, Casa Batlló sau alte clădiri înălțate pe liniile sinuoase ale vestitului arhitect. Aș vrea să-ți împărtășesc o experiență lăuntrică ce s-a țesut din câteva simple întâmplări și imagini, pe care o păstrez în amintire ca pe o delicată și totodată tainică apropiere de actul creator al lui Gaudi.

Prima întâmplare s-a petrecut atunci când am mers în Colonia Güell, iar ca să ajungem acolo, a fost necesar să luăm metroul din centrul Barcelonei. Parcurgând distanța de vreo 20 de kilometri, metroul a ieșit la suprafață și astfel s-a „transformat” în tren. A fost prima dată când am călătorit cu un metrou care a ieșit la suprafață, iar la întoarcere în Barcelona, trenul s-a „transformat” înapoi în metrou. Momentul acestei preschimbări mi s-a părut deopotrivă neașteptat și uimitor: într-o secundă ieși sau intri în întuneric, sau în lumină, și în această stare poți rămâne până la capătul drumului.

În ziua următoare am vizitat Parcul Güell, care se află într-un cartier al Barcelonei, și am ajuns acolo tot cu metroul. După ce am urcat din stația de metrou, am mers câteva minute pe jos, iar pe o alee care era pavată mai năstrușnic, am găsit această cheie încastrată în sticlă.

 

 

Când am văzut-o, mi-am zis: „Aceasta e cheia de la intrare sau ieșire în întuneric sau lumină: toată lumea o vede, dar nimeni nu o poate atinge, pentru că toți o călcăm în picioare”. Cheia de yală s-a dovedit a fi o bună întâmpinare pentru intrarea în Parcul Güell.

Nu la mare depărtare de intrarea în parcul gândit și ornamentat de Gaudi, se află Sala Hipostila, a cărui tavan e susținut de zeci de coloane masive de piatră, bolțile dintre acești stâlpi fiind împodobite predominant cu mozaic alburiu, dar între ele aflându-se și câteva ornamentate policrom. Sala Hipostila, susținută de mulțimea de coloane, avea deasupra ei un platou, în laterale deschidere pe trei laturi și doar partea din spate era săpată în coasta dealului. Urmărind locul unde soarele și vântul pătrundea printre coloane, m-am îndreptat spre partea stângă a Sălii Hipostila, care avea alături, la doar câțiva metri, clădirea unei școli primare din vecinătate.

 

 

Plimbându-mă printre coloane și urmărind umbrele, am găsit pe jos o bucată de carton pe care scria 1€, rămasă probabil de la cineva care vânduse baloane sau dulciuri. Umbra mea era alăturată acestei etichete, dar și umbrei colțului școlii primare și a marginii de sus a Sălii Hipostila. Văzând această alăturare, nu am putut să nu mă gândesc cât de ieftin ne vindem clipele acestei vieți și cât de puține lucruri ajungem să învățăm în profunzime. Ca mulți alții, mă simțeam doar un simplu trecător printre coloanele gândite de Gaudi, el însuși trecut din această viață de aproape o sută de ani.

M-am rezemat de o coloană și am stat o vreme așa, încercând să las la o parte forfota omenească dimprejur. Pe jos, umbrele oamenilor se amestecau neîncetat. Această nestatornicie a umbrelor mișcătoare se afla într-un puternic contrast cu neclintirea coloanelor de piatră. Ridicând privirea, am văzut că în apropiere se afla o boltă ornamentată policrom. Însă, spre mirarea mea, în loc de mozaic, fuseseră folosite farfurii, castroane, platouri, cești, căni, sfeșnice din porțelan, dar și pahare și vase din sticlă – părțile, cioburile sau rămășițele acestora alcătuind mozaicul propriu-zis. După ce m-am apropiat și am venit sub boltă am putut observa că toate aceste obiecte utilitare ceramice erau lipite cu partea superioară de tavan.

 

 

Datorită arhitecturii sale, în care întrebuința liniile curbe prezente în natură, placarea edificiilor lui Gaudi s-a dovedit dificilă, deoarece multe suprafețe nu erau plane. Astfel, originalul arhitect a venit cu ideea de a întrebuința faianță spartă, ajungând în cele din urmă să recupereze deșeurile de plăci ceramice de la fabrica Pujol i Bausis. De asemenea, numeroase bucăți albe de ceramică le-a obținut din deșeurile recuperate de la diverși producători spanioli de porțelanuri și veselă utilitară. Dar în bolta sub care mă aflam, Gaudi nu a întrebuințat doar cioburi de ceramică din veselă, ci chiar și obiecte care pot fi văzute aproape întregi. Faptul că le-a dispus pe toate cu partea superioară lipită de tavan, m-a pus pe gânduri, știind că amenajarea Parcului Güell a fost deopotrivă și un proiect religios, care urma să fie încununat cu o biserică în punctul cel mai înalt al său, lucru rămas neîmplinit până azi.

În mozaicul bolții sub care mă aflam, un detaliu scotea în evidență o fermă schimbare de perspectivă, pe care Gaudi a dorit să o pună înaintea privitorilor: „pâinicile” brune de ceramică, pecetluite și crestate cu semnul Sfintei Cruci, erau presărate întreit pe fundul acestor farfurii lipite de tavan. E ca și cum ar fi zis: „Prin tot ceea ce mâncați și beți, ați vrea să ajungeți la Cer. Dar mâncarea și băutura cea din Cer nu poate fi cuprinsă în farfurii și căni din lut stricăcios, căci toate se frâng, neputând să cuprindă Dumnezeirea lui Hristos”. De aceea „pâinicile” erau așezate cu partea de sus orientată în jos, spre privitor, ca și cum ar dori să ne șoptească ceva neauzit: „Eu sunt Pâinea Care M-am pogorât din Cer” (Ioan 6, 41). Domnul răstoarnă toate perspectivele omenești și Se Întrupează, făcându-Se Om și adunându-ne pe toți întru Sine, cu toate ale noastre. Cugetul euharistic al lui Gaudi rămâne pecetluit și în această boltă a farfuriilor, a cănilor, a vaselor zdrobite.

Am mers deasupra Sălii Hipostila și am încercat să aproximez pe suprafața platoului unde anume ar putea fi bolta farfuriilor. Când am ajuns într-o locație aproximativă, m-am oprit, am rămas tăcut și am mulțumit. După ce am stat o vreme sus, pe platoul plin de lume, m-am întors să mai privesc o dată bolta farfuriilor: blidul din centru era mărginit în partea de jos de un pahar sau potir de sticlă spart, care se continua deasupra cu trei gâturi de sticlă, aranjate succesiv.

Paharul spart și gâturile de sticlă erau singurele din compoziție care erau funcționale în plan vertical și totodată erau singurele care se aflau lipite de boltă împotriva poziției lor firești. Să fie oare vorba despre „vinul cel nou” al Sângelui lui Hristos, care nu poate fi cuprins nicidecum în vase stricăcioase?

Întreirea „pâinicilor” și a gâturilor de sticlă m-a dus cu gândul la tăcerea văzătoare a lui Gaudi. Să fie oare aceste gâturi de sticlă precum o busolă ce indică locul în care urma să fie construită biserica din Parcul Güell?

†

Cu neasemuita Ta smerenie dumnezeiască, Te-ai pogorât printre noi, făcând ascultare de Tatăl, Hristoase Dumnezeule, și, arătându-ne cărarea cea strâmtă a sfintelor Tale porunci și povățuindu-ne pe ea, ai pășit către Cruce, urcând pe aceasta ca un Împărat al smereniei. Pogoară și în iadul meu cel lăuntric, al cărui întuneric îmi orbește mintea și inima, și, nimicind puterea gândului trupesc și materialnic cu slava Învierii Tale din morți, scoate-mă din robia stricăciunii și mă strămută în sălașurile gătite de Tatăl, mai înainte de veacuri, pentru toți fiii ascultării.