Efremia,
m-am gândit să îți povestesc o întâmplare petrecută într-o vacanța de vară, pe când eram la țară, la bunica. Terminasem clasa a patra și, în toamnă, urma să încep gimnaziul. Bunica avea zece oi, iar în timpul verii ele erau duse în turma satului, dimpreună cu ale celorlalți oameni din localitate. Turma astfel alcătuită avea ca la două sute de oi, iar în funcție de numărul de animale cu care participa fiecare, oamenii primeau periodic laptele întregii turme. În felul acesta se gospodăreau și se într-ajutorau unii pe alții. Când îți venea rândul să te duci după lapte, o făceai cu o căruță de lemn, cu două roți, care era trasă de o măgăriță; atât căruța cât și măgărița aparțineau comunității celor care aveau oi în turmă. În căruță erau așezate cele două bidoane metalice de 25 de litri pentru transportul laptelui, dar și merindea pentru ciobani. Locul în care se mulgeau oile se numea strungă – aceasta fiind așezată pe dealurile din împrejurimile localității –, iar în sat se făcuse obicei ca să fie trimiși copilandrii mai mari să aducă laptele de la stână. Între acești copii m-am numărat și eu.
Într-o amiază toridă de iulie, pe când mă întorceam cu laptele de la strungă, a început o ploaie torențială. Drumul de întoarcere era mai lung, iar o oprire în câmp deschis nu ar fi fost o soluție, cu atât mai mult că nu aveam nimic pentru a mă apăra de ploaie. Așa că am fost nevoit să-mi continui drumul ca și cum ar fi fost vreme bună. Îmi era teamă să nu se sperie măgărița de tunete și fulgere și să o ia la fugă, așa că am prins-o de căpăstru și am mers alături de ea. În felul acesta nici mie nu mai îmi era atât de frică.
După câteva minute de ploaie torențială, măgăriței îi curgea deja apa de pe spinare. Eram îmbrăcat doar cu pantaloni scurți și o cămașă cu mânecă scurtă, iar sandalele le încălțasem pe piciorul gol, așa că picăturile mari de apă m-au udat îndestul încât să simt cum îmi curgea apa pe spate prin locurile în care cămașa nu era încă lipită de piele. Eram în întregime ud, iar orice strădanie de împotrivire dinaintea ploii ar fi fost fără rost. Vedeam că măgărița pășea blajin și nu se împotrivea ploii, iar singurul gest pe care îl făcea era că, în timp ce înainta, își mai scutura uneori capul. M-am gândit că, la rândul meu, nu are rost să-mi fac griji, atâta timp cât ne îndreptăm spre casă.
Ropotele de ploaie nu au încetat curând, ci s-au întins în acea zi până spre seară. În drumul spre casă, am intrat pe ulițele lutoase ale satului, iar picioarele mi s-au afundat în noroiul argilos și gălbui. La o răscruce, bunica mă aștepta cu un ploier (umbrelă), pentru că știa că era vremea să mă întorc de la strungă. Nu pot să-i uit privirea caldă și iubitoare cu care m-a întâmpinat, însă cuvintele pe care le-a rostit atunci mi s-au pecetluit în inimă. Văzându-mă cât sunt de ud, cu un zâmbet în glas și în privire, mi-a spus: „Draguʹ bunii, te-o spălat Dumnezău Alduituʹ!” sau într-un grai mai pe înțeles: „Dragul bunicii, te-a spălat Dumnezeu Binecuvântatul!”. Și, într-adevăr, după ce am ajuns acasă, a trebuit să mă mai spăl doar pe picioare, pentru că îmi rămăsese noroi printre degete.
Ploile și poate și cascadele, ca fenomene naturale, cred că sunt cele care au inspirat inventarea dușului. Omul a reprodus la scară mică un fenomen din lumea înconjurătoare, pentru a-și împlini trebuința de a-și curăța trupul.
Cuvântul „duș” provine din franțuzescul „douche”, care la rândul său derivă din italienescul „doccia”; acesta are la temelie verbul latin „ducere”, care înseamnă a ghida, a călăuzi, a conduce.
În timpul unui duș, mai întâi, apa este ghidată deasupra capului, ca astfel să se asemene cumva norilor sau cascadelor, din care apa curge în șuvoaie. Apoi, prin efectul greutății apei, aceasta ne îmbăiază cu revărsarea ei și, purtând și ghidând necurățenia către pământ, ne călăuzește, ne deschide drumul spre a ne împrospăta, a ne curăți trupul.
Ceea ce spălăm de pe corp este întotdeauna ceva material, ceva pe care îndeobște o numim mizerie. Fiind purtată de apă, această mizerie se îndreaptă spre pământ, unde, prin procesele de descompunere, va reintra în circuitul natural al elementelor. Astfel, s-ar putea spune că apa curăță de pe noi ceea ce este a pământului.
Cuvântul „mizerie” provine din cuvântul „mizer”, cu rădăcina latinească „miser”, care înseamnă mizerabil, nenorocit, nefericit.
Dar în viețile tuturora este și o apă care vine de Sus, care ne limpezește și ne curăță inima de alipirile ei de pământ și de stricăciunea lutului. Câțiva o doresc mai mult, alții mai puțin, iar unii chiar deloc.
Nenorocită și nefericită este o viață trăită pe de-a-ntregul în mizeria pământului.
Așadar, dacă dorești, oricând îți poate fi la îndemână apa care curăță deopotrivă ochii sufletului și ai trupului.
†
Cu privirea Ta de Dumnezeu și Om, vezi adâncurile inimilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și, cunoscându-ne suspinul și freamătul lăuntric, le cuprinzi întru dragostea Ta ca, prin ele, să ne crești cu îndelungă răbdare, până când vom ajunge să gustăm și să îmbrățișăm smerenia dumnezeiască a Sfântului Duh. Iar prin Mângâietorul cunoscându-L pe Tatăl, în revărsare de lacrimi, Tu ne dăruiești să ne mărturisim întregii Preasfintei Treimi și să Vă grăim: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9).
