Efremia,
când eram copil, noaptea visam adeseori că zbor. Cu brațele deschise, asemenea unei păsări care planează, pluteam îndelung pe deasupra pădurilor, munților, apelor și câmpiilor. Visele acestea erau singurele pe care le țineam minte când mă trezeam. După ce adormeam, ca să mă ridic de pe pământ, în vis, era suficient să deschid brațele și zborul începea. Totul era foarte lin și pașnic și, uneori, când mă trezeam, știam că toată noaptea am zburat. Visele acestea le-am avut ani de-a rândul și, pe atunci, mi se părea că acest lucru e cât se poate de firesc.
Prin anii ʹ80, a început să ruleze și în cinematografele românești trilogia cu Superman în interpretarea lui Christopher Reeve. După ce am văzut unul din aceste filme, îmi aduc aminte că într-o noapte, în vis, am încercat să zbor ca și acest personaj de film. Și am reușit să zbor întrucâtva, dar nu foarte mult. Aceea a fost și ultima dată când am mai visat că zbor. Pe atunci nu am priceput mare lucru din cele petrecute, însă tot aveam o vagă impresie că acele două zboruri aveau naturi diferite. Am înțeles mai apoi că am pierdut primul fel de zbor prin dorința de a imita zborul „supersonic” al lui Superman. Tot circul actual de minciuni colorate cu super-eroi și super-prințese cred că își are temeiul în filosofia „supraomului” a lui Nietzsche.
De obicei, când ne punem seara să dormim, ne așezăm la căpătâi o pernă și ne învelim ca să nu ne fie rece peste noapte. Dar somnul are o oarecare asemănarea cu moartea, pentru că nu știm cu precizie pe unde suntem cu mișcările sufletului, iar trupul nostru este relativ inert și funcționează prin legitățile biologice primare.
Cuvântul „pernă” se socotește îndeobște că provine din slavonescul „perina”, care are același înțeles cu cel din română. În slava veche, rădăcina cuvântului „perina” este „perie”, care înseamnă pană, fulg. Însă cuvintele „pană” și „pernă” este cu putință să își aibă obârșia în substratul proto-indo-european. De pildă, în sanscrită, cuvântul „perna” înseamnă „vârf de aripă” sau „pană”.
Mai demult, înainte de apariția materialelor sintetice, cel mai adesea, femeile încropeau pernele din penele și fulgii de la păsările din ogradă, pe care le creșteau în gospodărie pentru hrană. Așadar perna era de obicei alcătuită dintr-o mare mulțime de pene și fulgi adunate de la găini, gâște, rațe și de la alte păsări care se numărau printre orătăniile din bătătură. Înainte vreme, taina aripilor și a zborului era ascunsă în fiecare pernă prin miile, sau poate milioanele de pene și fulgi. Astăzi, în epoca produselor de sinteză, această taină ne-a rămas apropiată fiecăruia doar prin denumirea acestui obiect, care a dăinuit neschimbată – „pernă”.
Cu fiecare noapte pe care ne-o dăruiește pentru odihnă, Domnul ne mai deschide o dată privirea inimii către moartea și îngroparea Sa în giulgiuri. Ori țesătura pernei este precum mahrama de giulgiu, care Lui I-a acoperit fața și întreg capul. Iar noi stăm așezați cu capul și cu fața pe pernă timp de mai multe ore pe noapte. În toate zilele. O viață întreagă.
Hristos nu este nici supraom, nici super-erou, ci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Care a murit și a înviat din morți.
Așadar, dacă dorești, oricând îți poți așeza fața pe pernă, gândindu-te la Cel Care a biruit moartea și a dăruit oamenilor zborul inimii spre a îmbrățișa întreaga fire omenească.
†
Cu pogorârea Ta în iad, ai nimicit toate întăriturile morții, Hristoase Dumnezeule, și, îmbrățișându-i pe toți cei care au iubit lumina mai mult decât întunericul, le-ai dăruit slava Învierii Tale din morți. Fă să strălucească și în inimile noastre cugetul Preasfintei Treimi pentru Om, Mântuitorule, ca, astfel deschizându-ne brațele omului lăuntric, să îi cuprindem pe toți în îmbrățișarea pe care Duhul Sfânt o săvârșește în Om spre plinirea cuvântului Tău: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, așa și aceștia întru Noi să fie una” (Ioan 17, 21).
