Efremia,
m-am gândit să-ți scriu câte ceva despre înălțimea de la care privim lucrurile. În urmă cu aproape treizeci de ani, am citit istorisirea unei întâmplări în care era descris comportamentul aparte al unui om. Mai apoi am aflat că întâmplarea respectivă nu a fost singulară, ci devenise obișnuință pentru acea persoană. Acest om era foarte mic de statură – atât de mic, încât era deopotrivă de înalt cu un om de înălțime medie care stătea așezat pe un scaun. Dar, cu toate acestea, viața și strădania sa interioară l-au purtat către o înălțime lăuntrică la care au ajuns nespus de puțini dintre muritori.
Rujul, așa cum este el definit în dicționar, este un „produs cosmetic cu diferite nuanțe de roșu, folosit pentru a colora buzele; roșu de buze”. Etimologia cuvântului provine din franțuzescul „rouge”, care înseamnă roșu, iar în limba franceză, el s-a format din rădăcina latină „rubeus” ce denumește culoarea roșie. Aceeași origine latină o au și cuvintele românești „rubin” și „rubiniu”.
Rujul a fost folosit de mii de ani, însă, spre sfârșitul veacului XIX, a devenit un produs cosmetic mai popular, deși, prin prețul la care se comercializa, nu era la îndemâna tuturor. Inventarea ambalajului cilindric cu mecanism retractabil a favorizat larga răspândire a rujului, iar, începând din anii ʹ20 ai veacului trecut, acesta a devenit un produs cosmetic comun, care putea fi achiziționat cu o sumă accesibilă.
Definiția culorii roșii este cât se poate de succintă în dicționar: „de culoarea sângelui”. Am putea spune că rujul, sau altfel spus „roșul de buze”, înviorează, rumenește buzele, redându-le un aspect exterior ce sugerează mai multă vitalitate, o mai intensă irigare cu sânge a vaselor capilare ale buzelor. Dar, în esență, rujul rămâne doar un adaos cosmetic, iar dovada cea mai bună a acestui fapt este că el nu poate fi folosit doar o singură dată în viață pentru a da un efect permanent. Rujul nu dă viață, ci mizează pe impresia aparenței vieții.
Dar să ne întoarcem la acea persoană mică de statură, care este nimeni altul decât Sfântul Ioan Maximovici. Unii îl socoteau nebun de-a dreptul (alții nebun pentru Hristos), poate și pentru că acesta era singurul mod în care puteau explica întrucâtva aparentele excentricități ale acestui ierarh. Adeseori, el obișnuia ca, după binecuvântarea de la sfârșitul slujbelor, să îi aștepte cu Crucea în mâini pe credincioși, care treceau pe rând, închinându-se și sărutându-o. Când persoanele rujate se apropiau să sărute Crucea, Sfântul Ioan o ridica cât mai mult deasupra capului său, așa încât sărutarea Crucii nu mai era cu putință. Această reacție era și neașteptată, și contrastantă, fiind scoasă și mai mult în evidență prin faptul că Sfântul Ioan era mic de statură.
Aflând de acest gest al Sfântului Ioan Maximovici, m-am gândit la început că poate făcea astfel și pentru că rujul strident poate împinge taina chipului omenesc spre mascaradă și spre înstrăinare de adevărata realitate lăuntrică. Dar, pentru că buzele sunt porțile care se deschid spre a primi și cuprinde Euharistia – Trupul și Sângele lui Dumnezeu Cuvântul –, tind să cred că Sfântul Ioan Maximovici ferea Crucea de apropierea rujului tocmai pentru că înțelesurile adânci ale celor două realități erau cumva similare. Răstignirea este un fapt ființial prin care Hristos a murit, vărsându-Și Sângele pentru viața noastră, iar rujarea este o căutare, o tindere inconștientă spre redobândirea vieții și a frumuseții celei dintâi. Aici am putea spune că buzele strămoșilor s-au veștejit prin gustarea din pomul cunoștinței binelui și răului, iar noi, toți cei supuși stricăciunii, avem trebuință să biruim moartea „înroșindu-ne buzele” prin împărtășirea din Pomul Vieții.
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi Sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aceasta este Pâinea care s-a pogorât din Cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 53-58).
Înălțimea de la care privim lucrurile poate să oglindească Pâinea care s-a pogorât din Cer.
Așadar, oricând dorești, poți privi către pământul de sub tălpi, știind că pe el a pășit și Cel Care S-a făcut Om asemenea nouă.
†
Te-ai pogorât din Cer, Hristoase Dumnezeule, și ai luat asupra Ta viața noastră, a pământenilor, iar urcându-Te pe Cruce, i-ai tras la Tine pe toți cei osteniți și schingiuiți de cătușele și lanțurile morții. Dăruiește-ne și nouă lumina Învierii Tale ca, prin ea, să se spulbere bezna fricilor, a înverșunărilor și a împietririlor noastre, primind noi darul cel de necuprins cu mintea al Trupului și al Sângelui Tău.
